Loading...

vineri, 6 august 2010

THUJA (TUIA)




Thuja, mai pe româneşte tuia, este un conifer din familia Cupressaceae. Sînt cunoscute cinci specii importante, două native în America de Nord şi alte trei în Asia estică. Mai este cunoscut şi sub denumirea de Arbovitae (Arborele vieţii), iar cîteva specii sălbatice, foarte asemănătoare cu cedrul, sînt numite cedru alb şi cedru roşu.

Sînt cîţiva ani buni de cînd tuia a pătruns şi pe piaţa românească, cîştigîndu-şi foarte repede un loc privilegiat, datorită unor calităţi estetice şi "funcţionale" incontestabile. Unii crescători şi importatori susţin că în acest moment oferta depăşeşete cu mult cererea, ducînd, în acest fel, afacerea într-o zonă mai puţin profitabilă. Noi ne facem datoria de a-l recomanda, mai cu seamă pentru zonele rurale (idiferent de forma geografică de relief), dar şi pentru grădinile urbane de mici sau mari dimensiuni.

Scurtă descriere

Tuia este un conifer cu frunzele aşezate în scară, orientate către vîrful tulpinii, mereu verzi. Este rezistent la temperaturi înalte şi totuşi uşor sensibil la temperaturi foarte scăzute, cînd are nevoie de protecţie. Trunchiul, aparent fragil, cu scoarţa de culoare roşcat-brună, poate atinge înălţimi considerabile (pînă la 60 de metri).

Coroana poate fi lesne controlată prin tunderi repetate şi devine extrem de spectaculoasă dacă i se dau forme geometrice sau spiralate. Este livrat în general în ghivece care conţin turbă şi îngrăşăminte specifice şi poate fi conservat în aceste vase timp de cîteva luni înainte de plantarea propriu-zisă. După ce este plantat în teren trebuie să se acorde o atenţie deosebită regimului de udare (de două-trei ori pe săptămînă). Între arbori, dacă sînt aliniaţi pentru a se crea o perdea verde, trebuie lăsată o distanţă de cel puţin 75-80 cm.

Garduri vii, decorative




Cea mai importantă aplicaţie a arborelui de tuia este crearea unor garduri vii foarte eficiente şi extrem de decorative. Una dintre speciile cele mai indicate pentru această aplicaţie este Thuja plicata sau un hibrid al său, Thuja standishii, cunoscut sub denumirea de tuia "Green Gigant".
Arborele are un ritm de creştere de 50 de centimetri pe an, iar la maturitate poate ajunge înălţimea de şapte metri. Un gard viu din tuia oferă un remarcabil confort vizual şi sonor, precum şi filtrarea eficientă a prafului şi a curenţilor de aer. Pentru garduri de lungimi mari este recomandată instalarea unui furtun cu stropire la fiecare tulpină, eventual sub control computerizat.

Alte utilizări



Fără să fie foarte intens utilizat, lemnul de tuia are cîteva întrebuinţări ineresante, în special în anumite tipuri de construcţii sau în industria instrumentelor muzicale.
Frunzele, fructele şi seminţele varietăţilor sălbatice sînt o hrană consistentă pentru unele ierbivore. Plantatorii şi cercetătorii lucrează permanent la crearea unor noi varietăţi din ce în ce mai rezistente şi mai spectaculoase.

Cele cinci specii de tuia cunoscute sînt Thuja koraiensis, occidentalis, plicata, standishii şi sutchuenensis.

O multitudine de varietăţi decorative sînt însă la dispoziţia marelui public şi sînt recomandate de specialiştii în designul de grădini. Tuia aurea, tuia squamata, tuia columnaris, tuia piramidalis, tuia hibernica şi multe altele se găsesc şi pe piaţa românească, la preţuri accesibile, cuprinse între 10 şi 50 de euro, în funcţie de vîrsta şi dimensiunile arbustului, dificultăţile de întreţinere şi rezistenţa la anotimpul rece.

Tuia este o soluţie ideală atît pentru construcţia unor perdele vii care să protejeze proprietatea de praf şi vînt, cît şi pentru spectaculozitatea coroanei sale, care poate fi modelată prin tundere.

„După un timp ploios, răcoros, partea interioară şi frunzele tuiei se îngălbenesc şi ajung chiar să se brunifice. Dacă rupem crengile afectate, vom vedea că, în interior, sunt goale, tubulare din cauză că măduva s-a uscat. Acest lucru l-am observat nu doar în grădina mea, ci în toate grădinile din zonă tuia (Thuja occidentalis) are aceste simptome. Ciudat este faptul ca Thuja orientalis, tuia de origine estică pare, pretutindeni, sănătoasă..."
Autorii Schmidt Gábor şi Tóth Imre ne dau indicaţii, în cartea „Lecţii despre arborii ornamentali", despre cum să descoperim bolile acestor arbori. În acest caz este vorba despre Didymascella thujina, o boală care duce la maronirea frunzelor şi chiar a crengilor interioare.

Ingalbenirea frunzelor la tuia
Frunze de tuia atacate
Cum se previne Didymascella Thujina la tuia?



Ca metodă de prevenire, cartea recomandă stropirea tuiei, din iulie până în septembrie cu diferite substanţe indicate de specialişti în domeniu:

* captan (un fungicid foarte eficient),
* mancozeb (tot fungicid),
* kresoxim-metil, miclobutanil sau sulfat de cupru, produse cu efect evident. (Produsele pot fi cumpărare şi de pe internet).

Îngrijirea tuiei afectată de boli


Părţile afectate cad cu uşurinţă, de aceea se recomandă scuturarea lor şi arderea cel târziu până la sfârşitul lui iunie, înainte ca ele să devină sursă de infectare a arborelui. Cel mai eficient mijloc de curăţare a tuiei este ruperea crengilor respective cu mâna. Dacă sunt mai multe plante, acest lucru necesită prea mult timp, de aceea se recomandă, în această situatie, folosirea unei mături speciale, care, trecută cu grijă printre crengi, uşurează munca.

Bolile tuiei


Şi mai eficientă este înlăturarea crengilor moarte cu ajutorul unui jet foarte puternic de apă, cu care pot fi smulse ramurile uscate. Bineînţeles, acest lucru nu este posibil oriunde. Ciudat, deoarece nu ne-am obişnuit cu faptul că şi tuia trebuie stropită.




Diferitele boli ale plantelor rareori acoperă câte o ramură, mai degrabă se îngălbenesc ramurile mici, apoi se usucă.
Alţi dăunători ai tuiei:

* păduchele tuiei;
* kabatina thujae şi uscarea crengilor (mai ales dacă solul este lipsit de substanţele hrănitoare necesare tuiei)
* molia aurie
* acarieni

Dintre toţi dăunătorii tuiei, Kabatina Thujae, este cel mai frecvent întâlnit şi atacă, îndeosebi crengile mici, tinere care se îngalbenesc şi apoi se brunifică, uscându-se. Acarienii îşi ţes, pe dosul crengilor, o pânză fină asupra căreia, un efect realmente vizibil, îl are sarea amară care ajută planta să îşi revină.

TRANDAFIRI CATARATORI






Trandafirii cataratori, precum si verii acestora, "agatatorii", pot fi considerati mai degraba un grup special, ai carui reprezentanti fac parte din toate increngaturile apartinand familiei trandafirilor, decat o specie. Ceea ce ii leaga este vigoarea si preferinta pentru inaltimi, confererind un accent vertical si o nota de romantism oricarei gradini. Poate parea surprinzator, insa trandafirii cataratori erau aproape necunoscuti in lumea vestica pana in secolul 19. Este adevarat ca Anglia avea un "catarator" indigen, America un trandafir de preerie, iar in Europa exista specia mereu verde Rosa sempervirens (trandafirul pitic), insa gradinile de pe ambele parti ale Atlanticului au fost private de aceste frumuseti naturale pana la introducerea speciilor de trandafiri cataratori din China, care s-a petrecut acum aproximativ 200 de ani.

Incanta privirile si delecteaza simtul olfactiv, datorita cascadelor florale care degaja valuri de parfum imbietor. Incepand din vara, devreme, aceste plante cataratoare strapung aerul, ajungand la inaltimi inimaginabile cu ciorchinii lor de flori inmiresmate. Metaforic vorbind, aceste plante reprezinta zeitatile gradinii sau astrii regali si fac parte din genul Rosa.

Zvonurile despre acesti fabulosi trandafiri , originari din China, patrunsesera in Europa mai devreme, insa superbii cataratori: R. multiflora, R. wichuriana & Co au ajuns aici abia la inceputul anilor 1800, dupa ce China a inceput sa devina o tara mai prietenoasa din punct de vedere diplomatic si sa-si deschida treptat portile xenofobe. Avand un dezvoltat simt al comertului, vanatorii de plante au profitat de aceasta "deschidere". Omul de afaceri englez, Ernst Wilson, si-a riscat viata pentru a achizitiona specia R. Filipes, precursoarea cataratorului Kiftsgate.

Trandafirii cataratori din China au devenit adevarate trofee pentru gradinarii pasionati. Ulterior, ei au amestecat semintele acestora cu vechile varietati, pregatind un pamant special pentru noii trandafiri cataratori si obtinand asa-numitii hibrizi. Din tot materialul genetic provenind din China, cea mai importanta a fost considerata gena de R. Chinesis (trandafirul chinezesc), care infloreste repetat, producand flori pe toata durata verii si chiar si toamna.

Hibrizii au fost dezvoltati pentru prima data de David Austin in anii 1970, ai carui frumosi si inmiresmati Trandafiri englezesti sunt considerati fi cei mai importanti hibrizi din ultima jumatate a secolului. Daca sunt corect tratati, o parte dintre hibrizii lui Austin se comporta ca niste trandafiri cataratori, insa multi dintre ei sunt cataratori veritabili, cum este cazul trandafirului St. Swithun. Viguros si parfumat, acest trandafir englezesc prezinta incantatoare tonuri de roz.

Problema cu hibrizii este ca tind sa fie mai putin rezistenti decat majoritate speciilor de trandafiri si, in cele mai multe cazuri, mai sensibili la boli si daunatori. Pot fi usor de ingrijit, atata timp cat este aleasa varietatea potrivita tipului de pamant si climei din zona in care sunt plantatii. Un factor important mai este si dimensiunea lor. Trandafirii cataratori pot ajunge la o inaltime de 2-3 metri sau chiar mai mult. Majoritatea infloresc doar o data pe an, dar exista varietati care infloresc pana tarziu, cand apar ingheturile.

Pentru a creste trandafiri frumosi si sanatosi avem nevoie doar de cateva cunostinte obligatorii. Prima masura de primavara este indepartarea movilei de pamant dupa trecerea inghetului si cresterea primilor lastari.
Daca este cazul, se face si ingrasarea solului. Se va prasi superficial pentru a nu rupe radacinile tinere sau cel mai indicat este sa se smulga buruienile din jurul plantei. Daca se constata ca pamantul este uscat se uda abundent pentru a ajuta cresterea.

Trebuie urmarite lastarele si observat daca apar boli specifice (pete albe pe frunze - fainarea; pete rosiatice - rugina; larve de daunatori; etc.) Cand trandafirii sunt bolnavi se trateaza imediat cu substante specifice chimice sau naturale (viziteaza Combaterea bolilor), daca nu, preventiv se stropesc din 14 in 14 zile.

Ingrasamintele
Trandafirul are nevoie de foarte multe substante nutritive, insa nu suporta cantitati mari de saruri. Nutrientii trebuie sa fie disponibili intr-o combinatie echilibrata. Daca lipseste chiar si o singura substanta, planta sufera si apar modificari de boala. Cantitatile necesare nu sunt fixe, ci depind de factori precum solul, clima si anotimpul. Substantele nutritive nu trebuie sa fie doar disponibile in sol, ci trebuie sa apara intr-o forma asimilabila de catre planta.
Foarte important este pH-ul solului. Un pH de 7,0 arata ca solul este neutru. Solurile cu pH-ul mai ridicat sunt soluri bazice, celelalte sunt acide. Trandafirii necesita un sol usor acid, cu un pH intre 5,5 si 6,5. Un pH modificat duce la alte necesitati de substante nutritive. Valoarea pH-ului poate fi reglata folosind diverse substante chimice. Numarul ingrasamintelor existente in comert este foarte mare, clasificarea acestora fiind foarte importanta.

Deosebim in primul rand, ingrasaminte organice, cele anorganice si cele combinate. Ingrasamintele anorganice, cunoscute si ca ingrasaminte minerale sau ,,artificiale”, sunt saruri care se dizolva in sol, fiind foarte usor asimilabile pentru plante. Efectul lor este de scurta durata. Pe langa nutrientii doriti, aceste ingrasaminte pot umple solul de substante inutile, care cresc salinitatea solului. Exista ingrasaminte cu o singura substanta activa, cu mai multe substante nutritive sau cu un spectru complet de nutrienti. Cele cu o singura substanta nutritiva sunt importante in spatiile intinse; in gradina, insa, ar trebui sa se cunoasca exact compozitia solului printr-o analiza chimica.
Pentru ca trandafirii sunt foarte sensibili la cloruri, dintre ingrasamintele cu mai multe substante nutritive ar trebui alese cele care nu contin cloruri, asa-numitele ingrasaminte ,,albastre”. Ar trebui avut in vedere faptul ca nu numai preturile lor difera, ci si compozitia chimica.

Ingrasamintele organice elibereaza in sol substante nutritive provenite din descompunerea materiei organice. Nutrientii sunt asimilati incet de planta, insa pe perioade mult mai lungi. Faina de oase sau aschiile de corn sunt exemple bune de ingrasaminte organice.
Pentru a combina avantajele oferite de ambele categorii, de exemplu o activitate de durata, dar care sa se instaleze repede, au fost dezvoltate ingrasamintele organic-minerale. Multe produse etichetate drept ,,ingrasaminte de trandafiri" apartin acestei categorii. Pe langa pretul produsului, ar trebui sa ne interesam de indicatiile de pe ambalaj si de compozitia ingrasamantului.
Asa-numitele ingrasaminte de durata apar tot mai mult in ofertele comerciantilor. Prin diverse combinatii chimice, se asigura pe o perioada foarte lunga un flux de nutrienti dependent de temperatura si umiditate. Multe culturi de plante necesita hranirea doar o data pe an cand se folosesc aceste substante. Chiar daca sunt mai scumpe decat alte ingrasaminte, acestea pot fi dozate precis si sunt considerate mult mai ecologice.

In anul plantarii, trandafirul necesita relativ putine substante nutritive. Daca solul de gradina este de buna calitate si a fost pregatit inainte de plantare, nu este necesara ingrasarea lui in acel an. Administrarea regulata de compost sau balegar de vaca, impreuna cu faina de oase sau aschii de corn, asigura cele mai bune conditii de dezvoltare. Daca este necesar, cu cateva saptamani inainte de plantare se poate hrani solul cu ingrasamant mixt pentru trandafiri.
In momentul plantarii sau imediat dupa aceea este total nerecomandata administrarea de ingrasaminte cu actiune rapida, pentru ca sarurile sunt deosebit de daunatoare in acea perioada. Doar atunci cand planta este in crestere, acestea pot fi folosite in cantitati foarte mici. Pentru anul al doilea, o ingrasare a solului este recomandata. La inceputul perioadei de crestere, trandafirul va primi in jur de 100-150 grame de ingrasamant mixt la fiecare metru patrat. Pentru ca unele ingrasaminte au concentratii si compozitii diferite, trebuie respectate intocmai cantitatile indicate de producator.

O a doua hranire a solului are loc la inceputul celei de-a doua perioade de crestere. Efectul acestei ingrasari ar fi trebuit sa se fi incheiat pana in toamna. Se recomanda folosirea ingrasamintelor mixte, nu a celor minerale. Toamna, intarirea lemnului poate fi stimulata cu ajutorul unei noi administrari de ingrasamant, insa acesta nu trebuie sa contina azot, ci indeosebi potasiu. Hranirea trandafirilor prin stropire este, de asemenea, posibila si recomandata atunci cand se necesita un efect foarte rapid, de exemplu cand lipseste un anumit element nutritiv. Ingrasamantul foliar - cat se poate de diluat, pentru a se preveni arderea frunzelor - va fi stropit peste trandafir. Concentratia acestuia trebuie sa se situeze intre 0,5 si 2% iar tratamentul va avea loc seara sau pe vreme noroasa.
Lipsa unei anumite substante duce la manifestari tipice de carenta, recunoscute usor chiar si de un gradinar fara experienta.

Taierea

Trandafirii urcatori. Nici la acestia nu sunt dificultati mari la taieri; daca avem soiuri viguroase, in functie de sistemul de sustinere, putem lasa 1-3 lujeri sa creasca in voie fara a face interventii in primul an, si uneori nici in al doilea. Lastarii floriferi apar pe tot parcursul tulpinilor tinere si bineinteles ca au tendinta in timp sa se transforme si ei in alte tulpini. Daca se doreste o forma dirijata strict, acesti lastari se scurteaza anual - obtinem formatiuni scurte, grupuri de lastari uniform repartizati pe tulpini. Se pot lasa si liberi daca au unde sa se desfasoare, intervenind la 2-3 ani pentru regenerari daca este cazul. Soiurile cu vigoare mica (1-2 m) care se dirijeaza de obicei pe stelaje mici, amplasate pe ziduri, pe piramide sau pergole de mica inaltime, se pot dirija din taieri, pe 1-2 tulpini sau chiar mai multe, avand grija ca anual sa le mentinem lastarii floriferi in forma, prin scurtarea lor la 2-4 ochi.

Iernatul

Cea mai buna aparare impotriva frigului este plantarea corecta, si anume cu punctul de altoire aflat sub pamant. Chiar si dupa o iarna foarte geroasa si cu multe pierderi din cauza degeraturilor, planta se va regenera repede. O serie de alti factori pot asigura un iernat lipsit de probleme: ingrasarea terenului la timp, taierea cat se poate de redusa pe timp de toamna si combaterea la timp a oricaror imbolnaviri, mai ales a ciupercilor. Atunci cand nu este vorba de spatii geografice deosebit de friguroase, cauza principala a pierderilor pe timp de iarna nu o reprezinta gerul.
Clima noastra este caracterizata de schimbari rapide de temperatura, cu perioade foarte reci si altele foarte calde. Cu exceptia trandafirilor salbatici si anumitor trandafiri arbusti, cele mai multe soiuri nu se opresc in mod natural din crestere iarna, ci sunt fortate sa inceteze din cauza temperaturilor scazute. La o crestere relativ mica de temperatura ele incep din nou sa formeze lastari, iar o revenire a gerului poate fi foarte daunatoare.

Trandafirii-arbusti vor fi inveliti cu pamant pe perioada iernii. Planta trebuie sa fi trecut prin cateva perioade mai friguroase, pentru sporirea rezistentei. De aceea, aceasa lucrare nu va avea loc ininte de luna noiembrie. Pamantul aflat intre trandafiri va fi adunat in jurul acestora, fara sa fie atinsa radacinile. Daca intre plante nu exista suficient pamant, se va aduce compost sau turba. Trandafirii cataratori de pe ziduri vor fi acoperiti cu ramuri uscate pentru a reduce daunele produse de diferentele mari de temperatura, atunci cand soarele straluceste iarna. In locul ramurilor pot fi folosite alte materiale care permit circularea aerului.
Pe cat posibil, trandafirii cu trunchi vor fi culcati la pamant. Trunchiul va fi dezlegat de suport, varfurile ramurilor si mugurii se vor taia iar coroana va fi adusa la nivelul solului, trunchiul fiind indoit peste punctul de altoire. Indoit in directia opusa, el se va rupe. El va fi fixat de sol, de pilda cu un carlig, si va fi apoi acoperit cu pamant. Coroana nu va fi culcata intr-o adancitura pentru ca ar exista riscul acumularii apei de ploaie sau din zapada topita.

Daca planta este prea batrana pentru a fi culcata la pamant, coroana si trunchiul vor fi infasurate cu ramuri uscate, stuf sau paie. Toate materialele folosite trebuie sa permita circularea aerului. Chiar daca este mai comoda, folia trebuie evitata pentru ca se formeaza un adevarat,, climat de sera" care dauneaza grav plantei.



Combaterea bolilor si daunatorilor
Boli


Pentru fainare se recomanda produsele: Tilt, Karathane, Fundazol, Bavistin, Szsthane, Saprol, Bazcor, Morestan s.a.
La ,, patarea neagra '' si ,, rugina trandafirului '' stropirea se face cu: Szsthane, Bavistin, Dithane M 45, Polzram Combi, Mirage, Konker, Europaren etc. Pentru ,,mana trandafirului'' se foloseste Polzram df, Brabo 500, Ridomil Gold mz, etc.
,, Putregaiul cenusiu al bobocilor ” apare mai mult dupa ploaie si se poate trata prin stropire cu sulf muiabil 0,4%, Konker, Merpan 50, Sumilex, etc.
Cancerul bacterian al radacinilor apare ca o umflatura sub colet care ingreuneaza circulatia sevei prin vasela conducatoare. Planta in timp isi pierde vigoarea. Aceasta boala apare in urma infectarii cu bacterii a ranilor provenite din taiere sau udarii cu apa stagnata. Se poate preveni sau combate aceasta boala prin folosirea materialului saditor sanatos, prin dezinfectarea uneltelor cu alcool tehnic, hipoclorit de sodiu 0,5% sau formalina 1%, plantele bolnave arzindu-se.
,, Stricul trandafirului ” apare sub forma de benzi brun-roscate sau negre in jurul petalelor, apoi cuprind frunzele ingalbenindu-le si aparind pe ele inele, dungi sau modele sub forma de frunza de stejar colorate verde sau brun. Combaterea se face prin indepartarea si arderea plantelor afectate si inlocuirea lor cu alte plante sanatoase.




Daunatori
Paduchii verzi (afidele) ataca toate organele verzi ale plantei, sugind seva si deformind toata planta. Se combat prin stropire din 7 in 7 zile cu: Fernos, Sumicidin, Basudin, Nurelle, Fastac, Decis, Carbetox, Sinoratox.
Cicorita trandafirului ataca frunza. Pe dosul acesteia sunt daunatorii alb-verzui care sar sau zboara si produc multe pete albicioase pe fata frunzei. Combaterea se face ca si la paduchii verzi, insistindu-se cu stropirea pe dosul frunzei.
Paianjenii rosii se dezvolta mai mult in aerul uscat din sere sau solarii, sugind seva din frunza. Pe suprafata frunzei apar pete galben-maronii, apoi se extind pe toata suprafata ca in final frunza sa cada. Stropirea se face cu Mitac, Pentac, Mitigan, Vydate, Kelthane, Plictran, Bladafum.
Tripsul suge seva din petalele florilor, acestea pierzindu-si aspectul initial mai ales la soiurile albe si galbene. Pe margine petalele se deformeaza, apar pete maronii schimbindu-le tot aspectul. Combaterea se face prin stropiri preventive cu Mospilan, Metomex, Lannate, Confidor, etc., inainte de aparitia larvelor eclozate din ouale depuse in boboc.
Viespea miniera a lastarilor sau sfredelitorul isi depune ouale la baza peduculului foliar sau pe stipele. Larvele se hranesc cu maduva lastarilor care se ofilesc, apoi se usuca. Tratarea se face initial prin taierea, inlaturarea si arderea lastarilor ofiliti de sub punctul de patrundere al daunatorului in tija lastarului. Prevenirea se poate face prin stropiri repetate cu Mospilan.
Viespea sucitoare a frunzelor depune ouale pe spatele frunzelor apoi le rasuceste dindu-le aspect de tub. Se poate preveni prin stropire cu substante sistemice (Mospilan) inainte de depunerea oualelor. Frunzele deja bolnave se indeparteaza si se ard.
Albina croitoare isi construieste cuibul cu rondele taiate din frunzele trandafirului in lunile mai-iunie. Planta nu moare, dar are aspect urat. Tratarea se face inaintea deschiderii bobocilor cu produse ca: Mospilan 20, Suspersect 10, EC, Hostathion, etc.
Gandacul paros este o insecta paroasa de aproximativ 1 cm lungime care se hraneste cu florile, gaurindu-le sau mancandu-le pistilul. Combaterea se face prin adunarea manuala a gindacilor si distrugerea lor.
Paduchele testos prefera trandafirii urcatori cu ramuri mai lemnoase si amplasati in multa lumina. Acestia ataca ramurile de sus in jos uscandu-le. Combaterea se face prin stropirea de iarna cu Oleo Ecalux sau Oleo-Carbetox.
Larvele de carabus stau de regula in sol, au culoarea alb-galbuie si trei perechi de picioare. Acestea rod radacinile tinerelor plante aducand mari pagube. Se pot combate prin adunarea larvelor in timpul araturii sau desfundatului la casma sau prin adaugarea in mocirla a substantelor de combatere.
Viermii sarma ataca radacinile si dau aspect de udare excesiva sau lipsa de apa si elemente nutritive. Nu raspunde la tratamente specifice bolilor aparente. In aceasta situatie se fac analize de sol sa se stabileasca cauza fenomenului. Pentru prevenire se foloseste solutie de 1,125% Zinophos sau 1% Nemagon. Pentru combatere se poate folosi Temik si Nemagon. Tratamentul se repeta la 2 ani.

Combaterea bolilor si daunatorilor pe cale biologica si nepoluanta

Aceasta metoda devine in zilele noastre tot mai mult utilizata pentru ca, pe langa reducerea poluarii cauzata de folosirea unor substante otravitoare pentru om si animale, se fac economii importante, stiut fiind faptul ca pesticidele sunt destul de scumpe. Combaterea biologica se poate realiza prin diferite zemuri si extracte de plante, a caror preparare este la indemana oricui. Folosirea preparatelor descrise mai jos se recomanda mai ales in gradinile de langa casa, pentru amatori.
Praful de copt
In ultimul timp s-a batut mult moneda pe combaterea fainarii cu hidrocarbonatul de sodiu. S-au facut multe incercari si in multe cazuri s-au obtinut rezultate bune. Reteta este simpla: la 1 l apa se adauga 5-10 g de preparat si se aplica direct pe planta. In combinatie cu uleiul de nima (contra insectelor) intareste efectul ambelor substante. Nu se recomanda pentru culturile comerciale, deoarece efectul lor este echivoc.
Zeama de usturoi
Iata o alta utilizare pentru aceasta planta multifunctionala! Se ia un bulb de usturoi proaspat, se desparte in catei si se taie marunt sau se zdrobeste. Se introduce in doua lingurite de ulei de parafina pentru doua zile, dupa care se filtreaza.
Se iau cativa fulgi de sapun, se pun in 600 ml de apa si se agita pana ce sapunul se dizolva. Extractul de usturoi se adauga acestei solutii si se agita bine. Aceasta este solutia de baza care se foloseste in cantitate de 10 ml/la litru de apa. Acest preparat natural este eficient contra afidelor, plosnitelor, insectelor si omizilor. Exista unele posibilitati de combinare a zemei de usturoi cu ceapa si ardei iuti. Acestea din urma sunt preparate puternice chiar si daca se folosesc singure.
Zeama de usturoi, ceapa si ardei iute
Se fierb cativa catei de usturoi cu 4-5 ardei iuti si 2 cepe mari in circa 2 l apa, timp de 15 minute. Se lasa sa se raceasca si sa stea peste noapte. Lichidul se filtreaza, apoi se adauga fulgi de sapun sau lapte si-l agitam ca mai sus. Poate fi eficient mai ales in cazul plantelor tinere.
Zeama de ardei rosu sau iute
Se taie si se piseaza 5 ardei iuti, apoi se pun in 50 ml apa. Se lasa o zi pentru ca uleiul sa se extraga, apoi lichidul se filtreaza. Atentie la manipularea ardeilor: sa nu atingeti ochii si mucoasele, spalati-va bine mainile, vasele si uneltel imediat dupa folosire. Zeama combate bine afidele, omizile si acarienii.
Zeama de frunze de rabarber
Pentru prepararea ei se folosesc numai frunzele. Acestea se fierb in 1 l de apa, se lasa sa se raceasca, dupa care se filtreaza. Lichidul rezultat se amesteca cu o cantitate egala de emulsie de sapun (preparat dupa reteta de mai jos). Din acest concentrat se pun 100 ml apa. Este eficient mai ales contra insectelor si larvelor rozatoare si cele asemanatoare acestora.
Emulsie de sapun
Desi suna straniu, sapunul este un insecticid excelent. Fulgii de sapun se folosesc la multe preparate deoarece au rol de adeziv pe frunze. Uneori sapunul poate fi inlocuit cu lapte. Se pot utiliza fulgi de sapun pur ca Lux si Sunlight. Acestea se pot procura sub forma de batoane si se pot razui. Pentru 1 l de apa se pun doua linguri de supa de fulgi si se agita bine pana la emulsionare. Lichidul se stropeste direct pe plantele atacate de afide si alte insecte.
Tratament cu ceai de isop
Este eficient contra fainarii si contra unor bacterioze. Se prepara in modul urmator: se fierbe ceva apa in care se pun bucati de planta (verde sau uscata). Se fierbe cateva minute, apoi se lasa sa se raceasca dupa care se filtreaza. Se foloseste ca atare. Plantele de isop plantate printre flori si trandafiri constituie un bun aparator impotriva insectelor.
Tratamentul cu zahar
Nu este un tratament prin stropire ci se administreaza pe sol in scopul distrugerii nematozilor care ataca radacinile plantelor. Zaharul se imprastie pe sol si se incorporeaza printr-o greblare usoara. Zaharul va distruge, prin uscare, viermii. A doua zi se uda bine pentru a se drena solul. O solutie de zahar poate fi folosita pentru prevenirea si eradicarea paianjenului rosu.

Alte probleme ale trandafirilor
Caderea frunzelor (in sere) poate fi provocata si de faptul ca dupa primul inflorit frunzele de jos primesc prea multa lumina. Aerisirea puternica, udarea cu apa rece, oscilatiile mari de temperatura pot cauza si ele caderea frunzelor. Ca masuri de redresare se recomanda: aerisirea atenta, zvantarea frunzisului si a suprafetei solului inaintea noptii.
Aparitia lastarilor ,,orbi”, fara boboci (in sere), se datoreaza unor dereglari hormonale, deoarece cresterea lor se opreste mai devreme. Printre cauzele provocate de om se pot enumera: temperaturi scazute (12-15° C), iluminare slaba, taieri prea scurte. Lastarii orbi mai vigurosi se scurteaza, cei slabi se lasa pe tufa pana la efectuarea de noi taieri.
Arsura frunzelor apare mai ales in sere, dar uneori si in camp, cand dupa o perioada de vreme rece si umeda, survin seceta si temperaturi ridicate. Frunzele devin maronii si se usuca. Se poate evita prin marirea umiditatii relative a aerului (ceata artificiala, stropirea frunzelor).
Oboseala solului apare acolo unde trandafirii se planteaza pe un teren pe care au fost si inainte. Plantele prezinta o crestere slaba, vigoare scazuta, doar vegeteaza. Nu se cunosc cauzele exacte ale fenomenului, dar se presupun urmatoarele: nematode, lipsa microelementelor, toxine eliberate de fostele radacini etc. Prevenirea se face prin evitarea plantarii de trandafiri pe acelasi teren timp de 3-4 ani si prin asigurarea unor cantitati mari de materiale organice in sol. Tratamentele chimice s-au dovedit a fi prea costisitoare. Grindina si furtuna pot produce pagube insemnate prin ruperea lastarilor si florilor sau ruperea intregii coroane la cei cu trunchiul nefixat corespunzator. Remedierea pagubelor in aceste cazuri se face prin taierea si strangerea organelor rupte si efectuarea stropirii cu Dithane, Systhane sau Bavidtin care opresc infectiile cu boli criptogamice.
Carenta si excesul de elemente nutritive. In aceste cazuri plantele prezinta simptome specifice pe care le prezentam in cele ce urmeaza:

* carenta de azot se manifesta prin cresterea mai scunda, frunze mici de culoare verde-deschis, flori colorate spalacit si prezenta lastarilor ,,orbi”.
* carenta de fosfor - frunzele devin verde-inchis spre albastrui, pot aparea si necroze foliare neuniform repartizate, cresterile sunt mici, florile pot lipsi.
* carenta de potasiu - pe frunzele superioare apar simptome colorotice (ingalbenire) ce acopera toata frunza si pot provoca necroze. Colorarea petalelor este atipica, florile sunt mici si putine. Scade rezistenta la ger a plantelor.
* carenta de fier - se prezinta sub forma de coloroza (ingalbenire) pe frunzele tinere, printre nervuri, apoi se extinde pe intreaga frunza si poate duce la necrozare.

Exista cazuri de supraingrasare sau exces de elemente nutritive, ceea ce se manifesta tot prin simtome specifice:

* excesul de azot - se manifesta printr-o crestere luxurianta, lastarii nu au rezistenta mecanica si se rup usor, plantele se pot infesta mai usor cu boli si nu-si pregatesc bine tesuturile pentru iarna.
* excesul de potasiu - se pot observa rar fenomene de arsura a frunzelor si o culoare verde-spalacit a acestora.
* excesul de calciu - duce la schimbarea pH-ului si prin aceasta la trecerea combinatiilor de fier si ale microelementelor in stare insolubila, fapt ce cauzeaza aparitia clorozelor.
* compusii de clor - fata de care trandafirii sunt destul de sensibili, pot cauza arsura frunzelor si necrozarea lastarilor tineri, mai ales cand folosim timp indelungat sarea potasica ca ingrasamant mineral, pentru ca acesta contine mult clor.

Bibliografie -,,Trandafirul de la mit la mileniul trei” de Stefan Wagner



Trandafiri urcatori

Bicolor





Culoare: roz intens-alb
Parfum: usor
Suprafata ocupata/ distanta necesara intre plante: 400/200

Don Juan






Culoare: rosu intens
Parfum: intens
Suprafata ocupata/ distanta necesara intre plante: 400/200

New Down




Culoare: alb-roz
Parfum: intens
Suprafata ocupata/ distanta necesara intre plante: 90/40

Urcator Galben



Culoare: galben
Parfum: intens
Suprafata ocupata/ distanta necesara intre plante: 400/200

MONSTERA DELICIOSA (PHILODENDRON PERTUSUM)




Denumire populara: philodendron cu frunza rupta
Familie: Araceae
Origine: America Centrala, Mexic
Expunere: partial umbra
Sol: pH 5,6-6,0 (acid), 6,1-6,5 (usor acid), 6,6-7,5 (neutru)

Descriere
Are frunze verzi, lucioase, pinate si perforate, cu gauri lunguiete. Frunzele ating chiar si 1 metru lungime, iar petiolul poate atinge chiar si 10 metri in mediul natural. Tulpina este scurta si noduroasa, cu radacini aeriene (ca la cordyline) cu ajutorul carora se sprijina planta pe masura ce creste. Florile sunt asemanatoare cu cele de spathifillium, numai ca mult mai mari, putand ajunge pana la 30 cm lungime. Spandixul are aproape 25 cm lungime si cand se matureaza este consumat ca fruct in unele zone - se spune despre el ca are o aroma placuta, iar gustul este un amestec intre banana si ananas.

Ingrijire si cultivare
Monstera deliciosa sau philodendron cu frunza rupta, cum i se mai spune, trebuie asezata intr-un loc cu umbra partiala sau in care sa primeasca lumina filtrata. Pamantul din ghiveci trebuie sa fie un amestec de 2 parti turba si muschi, 2 parti pamant lutos si 1 parte nisip sau perlita si, pentru ca monstera sa se dezvolte optim, trebuie tinut umed. Planta rebuie tratata cu un fertilizator lichid, saptamanal in perioada de dezvoltare, adica primavara si vara. Cum tulpina si frunzele sunt viguroase, trebuie legate de un suport pentru a nu se rupe. Oricum, tendinta plantei este sa prinda dimensiuni destul de mari, asa ca ii puteti taia din varf pentru a-i incetini cresterea; in plus, dezvoltarea poate fi incetinita si daca ii dati mai putina apa.

Monstera deliciosa trebuie transplantata intr-un ghiveci nou in fiecare an.

Planta tolereaza aerul uscat si semi-umbra mai bine decat majoritatea plantelor. Cu toate acestea, cand aerul este foarte uscat, e bine sa stropiti foliajul cu apa. Frunzele trebuie sterse de praf cu o carpa umeda, iar radacinile aeriene trebuie indreptate spre pamant pentru a sprijini mai bine planta. Iarna se uda mai rar.

In ceeea ce priveste rezistenta la temperaturi scazute, monstera deliciosa nu trebuie expusa la mai putin de 10 C iarna sau 12,7 C in noptile de vara. Temperaturile propice pentru dezvoltarea plantei sunt de 20-23,9 C.

Inmultire
Monstera deliciosa se inmulteste cel mai rapid prin butasi din tulpina. Acestia trebuie sa aiba radacini aeriene. Prelevarea butasilor si plantarea lor in alte ghivece sunt operatii de se pot face in orice perioada a anului.


- Monstera deliciosa este o planta recomandata in feng shui.

Este foarte des intalnita in spatiul locuintelor sau in birouri, datorita rezistentei sale crescute in conditii foarte diferite si faptului ca se afla in permanenta in stare de vegetatie. Este versiunea captiva a unei plante care serpuieste prin padurile tropicale.

In America de Sud si Centrala aceasta planta isi incepe viata rasarind dintr-o samanta minuscula, de pe solul padurii. Zveltul rasad de frunze micute creste apoi la umbra, cautand un copac pe care sa se urce. In timp ce urca isi schimba forma: tulpina se ingroasa si din ea ies frunze ca niste monede, care se lipesc de copac. Pe masura ce se inalta aceste frunze se maresc, iar coditele lor se lungesc. Astef, cand ajung in varful copacului, au marimea unei farfurii si sunt gaurite asemenea unei bucati de svaiter - de unde si denumirea populara a platei.

Dupa o vreme, Monstera deliciosa coboara pe trunchiul copacului. Frunzele se micsoreaza si, cand planta atinge solul, isi cauta un alt arbore care sa o gazduiasca. Pe masura ce se repeta acest ciclu portiunea cea mai veche a plantei svaiter moare, in timp ce partea tanara continua sa creasca si sa repete acest circuit.

Are o tulpina scurta si noduroasa, cu radacini aeriene, cu ajutorul carora planta se sprijina pe masura ce creste; fruzele sunt mari, pieloase, de culoare verde inchis, crestate si perforate pe margini, lungi de 25-90 cm si late de 25-75 cm. In mediul sau natural, planta infloreste si produce fructe comestibile . In cultura artificiala, plantele tinere se pot conduce pe tutori de cocos, pe verticala. Fructele, lungi de circa 25 cm. si cu un diametru de 3-4 cm., sunt asemanatoare papusoilor de porumb. Cand planta infloreste pentru prima oara, fructele contin atat de mult acid oxalic, incat sunt otravitoare, cauzand imediat iritatii si aparitia de basici dureroase, mancarimi, galme sau pierderea vocii. Dureaza cativa ani pana cand fructele se coc si deven inofesive. Dupa ce se matureaza fructele sunt consumate de oameni in unele zone - se spune despre ca au o aroma placuta, iar gustul este un amestec intre banana si ananas.

In conditii artificiale, Monstera deliciosa trebuie asezata intr-un loc cu umbra partiala sau in care sa primeasca lumina filtrata. Pamantul din ghiveci trebuie sa fie un amestec de 2 parti turba si muschi, 2 parti pamant lutos si 1 parte nisip sau perlita, si trebuie tinut in permanenta umed. Primavara si vara, adica in perioada de dezvoltare, planta rebuie tratata cu un fertilizator lichid, saptamanal. Avand tulpina si frunzele viguroase este nevoie sa fie legate de un suport, astfel incat sa nu se rupa. Pentru a nu creste excesiv de mult, i se taie periodic varfurile sau i se pune mai putina apa.


Monstera deliciosa sau "Philodendron pertusum" este o planta intalnita aproape in fiecare interior. Originara din sudul Mexicului si guatemala, prezenta ei induce negresit o atmosfera tropicala.

Vesnic verde, este o planta cataratoare care poate sa atinga chiar si in conditii artificiale 3-4 m inaltime. Radacinile aeriene o ajuta sa se sustina pe copacii - gazda si cresc lungi, ajungand sa se tarasca pe sol.

Este inconfundabila datorita frunzelor mari, pieloase, verde inchis, crestate si perforate pe margini. Frunzele tinere nu sunt crestate si au o culoare verde-deschis si forma de inima. Crestarile si perforatiile frunzelor adulte au rolul de a reduce rezistenta frunzei la vant, atunci cand planta depaseste ca inaltime copacul-gazda.

In mediul sau natural planta infloreste si produce fructe comestibile. In cultura artificiala, plantele tinere se pot conduce pe tutori de cocos, pe verticala.

Prefera lumina filtrata, fara soare direct (in caz contrar i se ard frunzele).
Se uda moderat, fara a se lasa pamantul sa se usuce intre doua udari, preferand mai degraba aport constant de apa.

Nu este sensibila la umiditatea aerului; pulverizarea nu este necesara. Atat din motive estetice cat si de igiena a plantei, frunzele mari, lucioase, necesita a fi spalate periodic cu o carpa moale cu apa calduta, iar apoi sterse pentru a nu pastra urme de stropi de apa. Necesita sol bogat in substante organice.
Se inmulteste prin butasi.

Monstera, desi privita uneori ca fiind o planta demodata, ramane totusi o planta deosebit de decorativa, foarte rezistenta, si poate fi un "tovaras" pe termen lung, foarte putin pretentios.

Nu uitati: orice spatiu interior in care ne petrecem mai mult de o ora pe zi este necesar sa fie ambientat cu plante naturale decorative, pentru o calitate mai buna a aerului pe care il respiram si pentru o atmosfera mai buna a mediului in care stam.

Aceasta pentru ca plantele naturale purifica aerul de noxe (praf, emisii chimice din mobilier si mocheta), combat uscaciunea aerului, maresc randamentul in munca prin senzatia de confort pe care o induc.


PHYLLITIS SCOLOPENDRIUM (NAVALNICUL)



Increngatura : Pteridophyta
Clasa : Polypodiopsida
Ordinul : Polypodiales
Familia : Aspleniaceae
Genul : Phyllitis
Specia : Phyllitis scolopendrium





Descriere : Planta cu frunze de 5-60 cm persistente, cu peţiolul mai scurt decât lamina, liniar-lanceolate, cordate, cu marginile ondulate, întregi.Este perenă, geofită, cu circumferinta de 15-60 cm si sporifică în lunile iulie-septembrie. Creste spontan in zone umbroase de padure din regiunea montana.

Denumire populara : navalnic, limba cerbului, limba vecinii


Asplenium scolopendrium sau Phyllitis scolopendrium este o feriga din genul Asplenium. Specia, impreuna cu ruda sa apropiata, Asplenium sagittatum, sunt uneori incadrate intr-un gen izolat, si anume: Phyllitis. Este foarte raspandita in Europa, in timp ce in America de Nord planta este rar intalnita, ocupand zone retrase si prezentandu-se sub forma unei varietati specifice acestor zone: A. scolopendrium var. americanum. Diferentele morfologice dintre aceaste plante si cele europene sunt, insa, minore. Astfel, varietatea nord-americana prezinta patru seturi haploide de cromozomi (este tetraploida), in timp ce specia europeana are un numar dublu de cromozomi (este diplida). O alta varietate a plantei creste in sudul Mexicului si in Spania - A. scolopendrium var. lindenii.

In tara noastra, i se mai spune si navalnic, limba cerbului, limba vecinei, limbarita sau odolan si este asociata cu Dragobetele, conform legendei Navalnicul fiind planta in care acesta s-a metamorfozat.

Este singura feriga de la noi care are limbul frunzei intreg. Frunzele persistente ale plantei sunt petiolate, au limbul lat-lanceolat, intreg si uneori ondulat, usor cordat; au forma alungita si dispuse in rozeta. Acestea iau nastere de pe rizomul subteran si scurt. Pe spatele lor se pot observa sporangii sau sorii, alungiti si dispusi liniar, de o parte si de alta a nervurii mediane.

Phyllytis scolopendrium este o planta perena, geofita, avand circumferinta de 15-60 cm. Creste spontan in zonele umede si umbroase de padure, din regiunile montane si in padurile de stancarii. Este o specie mezofila (tesutul bogat in clorofila se afla intre cele doua membrane exterioare ale frunzei) si neutro-bazifila (prefera solurile neutro-alcaline), care sporifica in lunile iulie-septembrie.

Navalnicul are proprietati terapeutice, fiind utilizat in medicina neconventionala ca diuretic, astringent, calmant al tusei, vindecarea ranilor, cicatrizant etc. In acest scop, in timpul verii, sunt recoltate partile aeriene ale plantei, care contin, printre altele, acid tanic si mucilagii. Frunzele se folosesc atat proaspete - se aplica pe rani, pisate - cat si sub forma de infuzie.


SCLEROCARYA BIRREA (MARULA)





FAMILIA: Anacardiaceae

GENUL : Sclerocarya

Marula sau Arborele elefantilor si se prezinta sub forma unui copac unisexuat (produce numai un singur tip de gameti), care creste in zonele impadurite tropicale si subtropicale din sudul si din vestul Africii. Are o singura tulpina si o coroana bogata, fiind caracterizat printr-o coaja de culoare gri pestrit. Arborele poate creste de pana la 18 m inaltime, mai ales in zonele cu altitudini joase si in padurile deschise. Fructele sunt utilizate in prepararea lichiorului Amarula. Distributia acestei specii in intreaga Africa a urmat migratiei populatiei Bantu, reprezentand, din vremuri imemorabile, un element important din dieta acestora.

Arborele poate atinge o înălţime de 15 m, trunchiul având un diametru de 80 cm. Scoarţa copacului are o culoare cenuşiu-argintiu, ramurile tinere sunt acoperrite de peri. Frunzele lui ating 20 cm lungime, fiind aşezate impar, şi acoperite de o substanţă ceroasă de culoare albăstruie. Florile sunt de culoare roză, fructul copt este de formă rotundă de culoare galbenă, având o mărime de ca. 3 - 3,5 cm.

Atunci cand ajung la maturitate, fructele au un invelis de culoare galbena, fiind foarte bogate in vitamina C - aproximativ de opt ori mai bogate decat portocalele - suculente si acidulate, avand o aroma deosebita. In interiorul acestora se gasesc samburii tari, de dimensiunea unor nuci. Dupa ce se usuca, din acesti samburi sunt extrase semintele, care au o aroma delicata, sunt foarte gustoase si sunt preferate in special de rozatoare.

Copacul mai este numit si arborele elefantilor, pentru ca aceste animale se hranesc cu pofta din fructele lui. Se crede ca dupa ce consuma marula, elefantii se imbata; studiile efectuate in acest sens nu sustin insa ipoteza. Datorita asocierii arborelui cu elefantii, producatorii de lichior Amarula, au facut din acest animal simbolul marcii si au devenit sustinatorii programului: Amarula Elephant Research Programme, desfasurat la Universitatea Natal din Durban.

Lichiorul, denumit Amarula, este fabricat in Africa de Sud si se prezinta sub forma unei creme obtinute din zahar si fructe de marula, avand gust de caramel . A fost comercializat pentru prima oara in luna septembrie a anului 1989.

joi, 5 august 2010

FICUS BENGHALENSIS (SMOCHINUL INDIAN)





FAMILIA : Moraceae
CLASA : Magnoliopsida
ORDINUL: Urticales

Ficus benghalensis, cunoscut si sub denumirile de smochin bengalez, smochin indian, ficus indian etc. este o specie de ficus, endemica din Bangladesh, India si Sri Lanka. Acesta este renumit pentru felul in care creste - mai mult pe latime decat pe inaltime.

Smochinul indian are peste 1000 de trunchiuri, fiind considerat copacul cu cea mai mare coroana din lume. Unele exemplare acopera suprafete de peste 1 ha - adica aproximativ cat 30 de terenuri de tenis. Un singur copac din specia Ficus benghalensis arata ca un palc de copaci cu multe trunchiuri alaturate.

Aceasta grandoare neobisnuita este determinata de modul in care creste smochinul indian: din crengi coboara niste radacini speciale ca niste sfori, care, atunci cand ating pamantul, incep sa se infiga in el. In acest timp, partea atarnata a radacinii se ingroasa treptat, transformandu-se incet intr-un "trunchi" suplimentar.



In India si Sri Lanka, de unde provine, acest copac este considerat sacru si se gaseste deseori pe terenurile templelor si ale locurilor sfinte.

Constituie hrana animalelor si a pasarilor . Semintele smochinului indian sunt dispersate de catre pasari, studiile aratand ca acele seminte care trec prin sistemul digestiv al pasarilor au mai mari sanse sa germineze si rasar mai devreme decat cele care cad direct pe pamant.


Curiozitati :

In vechime, se spune ca, in Narmada era un specimen celebru, descris de Nearchus, amiralul lui Alexandru cel Mare. Acest arbore acoperea o suprafata imensa si putea adopasti nici mai mult nici mai putin de 7000 de oameni. Cu toate ca dimensiunile i-au fost reduse de puterea distrugatoare a potoapelor de apa, James Forbes (1749-1819) a descris acest copac in Memoriile Orientale (1813-1815) ca avand o circumferinta de 2000 de picioare si trunchiurile sale erau in numar de 3000.

BAOBABUL (ADANSONIA GRANDIDIERI)





Copac din genul „Adansonia”, familia „Bombacaceae”, ale cărui ramuri sunt asemănătoare rădăcinilor, de unde și numele de „copac cu capul in jos”. El se mai numește „copacul butoi”. Are un trunchi exagerat de gros, până la 9 m diametru. Trunchiul baobabului este altfel decât trunchiul altor copaci: el este moale, fibros și umed. Pulpa fructelor sale este comestibilă, fiind cunoscută sub numele de „pâinea maimuței”.



Impunatorul si neobisnuitul copac se gaseste numai pe insula Madagascar, unde se afla in pericol de disparitie, din cauza distrugerii habitatului natural, prin inmultirea terenurilor agricole. Exista opt specii de boababi in lume, sase dintre acestea fiind endemice din Madagascar. Adansonia grandidieri este cel mai ciudat si maret dintre toti baobabii. Exemplarele din aceasta specie au trunchiurile masive, cilindrice, cu diametrul de pana la trei metri, acoperite cu o scoarta neteda, gri-rosiatica. In anumite perioade ale anului, coronamentul plan al copacului poarta frunze palmate, verzi-albastrui, boboci maro-inchis sau flori spectaculoase, cu petale albe. Fructele mari si uscate de baobab contin seminte in forma de rinichi, al caror miez este comestibil.
Longevivul baobab Grandidier sta infrunzit din octombrie pana in mai si infloreste in lunile mai - august. Se spune ca florile au un miros asemanator pepenelui verde, se deschid chiar inainte sau imediat dupa apusul soarelui si tot polenul este eliberat in timpul primei nopti a infloririi. Polenizarea este facuta de catre mamiferele nocturne, cum sunt lemurienii. Acestia se deplaseaza printre frunzele copacului, introducandu-si boturile in florile albe si lingand nectarul de la baza petalelor. In acest fel polenul se depune pe fata animalelor.
Fructele coapte apar in noiembrie si decembrie. Spre deosebire de baobabii din Africa si Australia , se pare ca semintele fructelor gustoase ale baobabului Grandidier nu sunt imprastiate de animale. Lemurienii sunt singurele animale din Madagascar capabile sa faca acest lucru, dar nu exista dovezi ca ar face-o. In trecut lucrurile se poate sa fi fost diferite. Pe insula existau mai multe specii de animale, care au disparut odata cu colonizarea umana a Madagascarului, cu 1500-2000 de ani in urma, specii care ar fi putut sa raspanadeasca semintele baobabilor. Printre acestea se numarau speciile de primate, similare babuinilor sau pasarea elefant - cea mai grea pasare care a trait vreodata pe pamant, al carei cioc puternic ar fi putut deschide fructele mari ale copacului. Astazi, insa, apa pare sa fie cea raspunzatoare de imprastierea semintelor baobabului Adansonia grandidieri.
Pe insula tropicala lipsa apei reprezinta uneori o mare problema pentru locuitori. Se pare ca baobabul depaseste acest neajuns, stocand apa in lemul fibros al trunchiului sau, astfel ca, diametrul copacului variaza in functie de prezenta sau absenta precipitatiilor.
Adansonia grandidieri este cel mai exploatat dintre toti copacii din Madagascar. Miezul fructelor bogat in vitamina C este consumat in stare proaspata, iar din seminte se extrage uleiul de gatit.

Arborele Blestemat



Baobabul nu este un arbore oarecare altul. Masiv, enorm, el reprezinta un adevarat pahiderm vegetal. In ciuda imobilitatii sale, acesta are ceva animalic si animat. Si chiar daca este vorba despre un arbore luminos si seren, se gaseste in el ceva de o intensitate poetica. In cea mai mare parte a timpului este gol, fara frunze, fara umbra, strivit de soare; isi intinde ramurile scurte si torsionate catre cer, precum multe brate stranse, implorand iertare pentru blestemul ce pare sa-l fi lovit dintotdeauna. Caci toti inteleptii africani va vor spune: baobabul este un arbore plantat invers, cu radacinile intoarse in sus pnetru a-l contraria pe Dumnezeu sau pe zei pe zeul stramosilor, pe cel al ploii, pe cel al savanei sau al secetei. Este foarte adevarat ca radacinile sale, cele adevarate, au dimensiunea ramurilor de la suprafata.
Colosul cu inima blanda, baobabul are un lemn spongios, care se umple cu apa in sezonul ploios. Uneori este un adevarat copac-rezervor de apa. Cea mai mare parte a timpului fara frunze, (acestea se formeaza doar in anotimpul ploios), ars de soare, poate trai peste 1.000 de ani.
In Senegal, baobabul pare sa aprecieze in mod particular apropierea de mare, caci il vedem din plin pe Insula Capului Verde si de-a lungul intregului litoral ce se intinde in zona Dakar. Infigandu-si radacinile in solul nisipos al coasteri, baobabii avanseaza uneori pana la plaja. Este, de asemenea, foarte comun in toata zona sudaneza, extingandu-se departe, spre nordul si spre estul Sahelului, insa nu cu abundenta din vestul Africii. De aici s-a ivit ideea ca baobabul este arborele specific vestului african, teritoriu cunoscut drept “savana cu baobabi“.

Baobabul, copacul cu fundul in sus



Baobabii, copaci supranumiti si "cu fundul in sus" isi au originile in Madagascar (6 specii), Africa (1 specie) si Australia (1 specie). Baobabii ating inaltimi intre 5 si 30 de metri si diametrul trunchiului ajunge intre 7 si 11 metrii. In Africa de Sud exista un exemplar de baobab, considerat cel mai mare din lume inca in viata, a carui trunchi atinge 47 metrii in circumferinta si 15 metri in diametru. Se crede ca baobabii traiesc mii de ani, lucru greu de verificat avand in vedere ca trunchiul de baobab nu are inele de crestere ca si alti copaci. Totusi testul cu carbon-14 poate da indicii asupra varstei baobabilor.

Baobab
- Baobabul este copacul simbol national al Madagascarului

- Un mit african spune ca dupa creatie, fiecarui animal i s-a dat sa planteze un copac, iar hiena a plantat baobabul invers, cu radacinile in aer

- Tot in cultura africana, baobabul este supranumit "Degetul lui Dumnezeu"

- Antoine de Saint-Exupery a scris in "Micul Print":

"... baobabii nu sunt copăcei, ci niste arbori cât Baobabbisericile de mari şi că, dacă ar lua cu el chiar şi o întreagă turmă de elefanţi, turma aceasta tot nu i-ar putea veni de hac nici macar unui singur baobab."

"... de un baobab, daca prinzi de veste prea târziu, nu te mai poţi descotorosi niciodata. Năpădeste întreaga planetă. O străpunge cu rădăcinile. Şi dacă planeta este prea mica, şi daca baobabii sunt prea mulţi, o fac să sară-n aer.